La înscăunarea unui președinte: apel la privegherea pentru semnele vremurilor

La ora concluziilor și a bilanțului de sfârșit de an, mă gândesc că o trecere în revistă a evinementelor care s-au produs în 2016 ar fi simplistă și ar ține mai mult de contabilitate, satisfăcând numai interogarea „de ce?”, nu și cum va fi anul de grație 2017, care nu că bate, ci mai degrabă rupe barajele impuse, solicitând răspunsuri clare la interogarea, aproape shakespeariană, care macină spațiul în care am fost lăsați de Dumnezeu să ne ispășim păcatele: Cine suntem și ce vrem noi – o Împăcare a Neamului cu Dumnezeu sau o nouă escaladare a spiralei în care Omul se consideră egal cu Dumnezeu? Fără a vă plictisi cu ce a fost, pentru că au făcut-o colegii noștri, expertiza cărora nu poate fi pusă sub semnul îndoielii (vezi aici), aş încerca mai curând să vă propun o excursiune în semiologia sfârșitului de an 2016…

Aşadar, aş începe prin a-l felicita pe noul Președinte cu ocazia victoriei în alegeri. Prin votul exprimat în ziua de 13 noiembrie, cetățenii R. Moldova au optat pentru menţinerea neschimbată a structurilor politice care controlează deciziile în statul moldovenesc cu începere din august 1991.

Apreciem că procesul electoral s-a desfășurat, din punct de vedere strict tehnic, relativ corect. Deși fraudele sesizate de către pierdanții competiției au condus, în ce ne privește, la o diminuare drastică a rezultatelor reale, ele nu au putut schimba în mod decisiv rezultatul alegerilor. Votul din 13 noiembrie consfinţeşte astfel, pentru încă un ciclu electoral, dominaţia actorilor geopolitici de la 1940 încoace.

O facem nu din părtinire electorală, ci din respect pentru instituțiile statului R. Moldova, asumându-ne și în acest mod ideea de statalitate în granițele limbii române. Ce diferă însă este contextul, atât cel intern, cât și cel internațional. Republica Moldova traversează o perioadă în care nevoia de unitate, coeziune și efort susținut, al nostru, al tuturor este mai mult decât evidentă, în cazul în care ne dorim să asigurăm suveranitatea țării și un trai normal pentru noi și copiii noștri.

Ca și primă consecință a alegerilor prezidențiale, aş remarca schimbarea de regim politic în R. Moldova. Am trecut, fără să observăm, de la regimul parlamentar la cel semiprezidențial. Regimurile mixte combină elemente împrumutate de la regimul parlamentar şi de la regimul prezidenţial, ceea ce pune uneori, în ceea ce priveşte funcţionarea lor, problema coerenţei.

De la regimurile parlamentare, regimurile mixte împrumută existenţa unui guvern, colegial şi solidar, responsabil în faţa parlamentului, ales prin sufragiu universal direct; de la regimul prezidenţial, ele împrumută instituţia preşedintelui, ales şi el prin sufragiu universal direct şi dispunând adesea de puteri considerabile.

Funcţionarea regimurilor mixte prezintă o anumită fragilitate. Astfel, regimul parlamentar şi regimul prezidenţial comportă fiecare în parte, în funcţie de logica lor internă, soluţii la crizele posibile între executiv şi legislativ. Regimurile mixte, dimpotrivă, în măsura în care îşi stabilesc un guvernământ de tip parlamentar şi un preşedinte de tip prezidenţial, nu numai că nu previn, dar, mai mult, prin lipsă de coerenţă, cresc riscul de conflict, fiecare organ vrea să îşi utilizeze puterile în mod deplin. Riscul blocajelor instituţionale nu sunt deloc neglijabile. În acest context, ca cetățean al R. Moldova, îi acord președintelui Dodon o șansă de a schimba lucrurile spre bine sau, altfel, nu voi spune că nu este președintele meu încă 100 de zile, acordându-i astfel şansa pe care o merită datorită celor 52% din participanții la sufragiu. Moldova tăcută, care nu s-a regăsit prin neparticipare la partajul puterii, i se va putea adresa împreună cu noi, după cele 100 de zile, după cum va merita în limba română: Tovarășe Președinte sau Domnul Președinte Dodon. Alegerea îi aparține în exclusivitate…

Semiologia, însă, ne obligă să semnalăm unele întâmplări ale vremurilor noastre care trimit mai mult spre peiorativul de „tovarăș” decât spre noblețea „Domnului Moldovei” oricât de mult şi-ar dori unii să se autointituleze…

Încă nu se terminaseră bine număratoarea de voturi, Curtea Constituțională încă nu își nuanțase poziția vis-a-vis de aroganța unui ministru de Externe care, protejat de lege, nu a asigurat un drept sacru în democrație pentru votanții „alungați” de pe meleagurile natale, ca Marele Sacerdot al unui Imperiu ce va să fie ca premergător Apocaliptic, a și anunțat verdictul: Moldova-i a noastră!!! (vezi aici) Mai mult, Marele Preot al Kremlinului spune cu subiect si predicat: „locul Moldovei este exclusiv în Uniunea Eurasiatică. Iar Reunirea cu România frățească, dacă şi va avea loc, se va produce tot în cadrul Uniunii Eurasiatice. Falimentul Uniunii Europene este predestinat. Astfel încât va deveni actuala lozincă: România Mare sau Moldova Mare (cum doriți) în cadrul Imperiului Eurasiatic”, concluzionează Alexandr Ghelievici Dughin. Nu voi insista aici și acum, deși poate ar trebui, asupra răspunsului dat de școala sociologică la București teoriilor dughiniste pentru că ele se înscriu într-un demers științific reacționar românesc la provocările timpului, demers care, spre regretul nostru, este lăsat în umbră, ca să nu spunem ostracizat, de actuala guvernare de la București, indiferent de sorgintea ei de la 1989 încoace… Degringolada Neamului Românesc indusă de către mai marii zilei în inima Țării, la București, se transformă în fenomen antiromânesc instituționalizat la periferie, adică la hotarul de Est a ceea ce trebuie să se numească România…

Dar nu „oferta generoasă” de unificare a României în cadrul Imperiului Eurasiatic ne trezește suspiciunea de a fi îmbrățișată de tovarășul președinte „ales” de o parte inconștientă de rolul și destinul în Istorie a neamului Românesc ca urmaş a lui Iafet, ci o viziune asumată de tovarăș care presupune fragmentarea României după modelul Tratatului de la Teheran, în care conceptul de Moldova Mare este dominant și pe care îl inoculează subliminal analistul rus. Aici stă alegerea lui Igor Dodon, urmaș al oştenilor codreni, alegere care se rezumă la a fi înscăunat în tradiția bizantină în care Ștefan cel Mare și-a asumat rolul de apărător și astfel al creștinătății, sau în tradiția „evangheliei roșii” pe care a jurat s-o slujească atunci când din paradigma liberală a „broker-ului” a trecut la paradigma „comisarului” organizator de kolhozuri.

Și nu ar fi unicul lui păcat, pentru că se poate… să-ți schimbi viziunile despre lume. Au demonstrat-o și alții, inclusiv intelectuali rasați, care în loc să-și asume martiriul „deschizătorilor de drum”, au preferat să devină „intelighenție” măcinată de dorința de parvenire, inclusiv pecuniară…

Am fi trecut cu vederea și această schimbare de opțiune a Tovarășului Președinte, pentru că a greși e omenește, ba mai mult unii cercetători au proclamat demult „Sfârșitul ideologiilor”. Nu putem şi nu dorim, însă, să trecem peste un aspect care nu ține de „lumea terestră”, ci aparține exclusiv „lumii celeste”… Ce am în vedere? Chiar implicarea Mitropoliei Moldovei în angrenajul tovarășului. Și nu atât în campanie, cât la înscăunarea ce s-a vrut a fi de „Domn al Întregii Moldove”. Divizia spirituală a frontierei rusești nu numai că s-a implicat, prin asocierea sfințeniei episcopatului în campania electorală! Mai gravă este umilința la care Sfânta Biserică Ortodoxă Rusă, prin Mitropolia Moldovei, a fost supusă la intronarea oficială… Mitropolitul Vladimir a venit fără a fi anunțat ca a și onorat cu prezența sa întronarea… Mai mult, marele enoriaş, Tovarășul Președinte, a uitat să scoată în evidență prezența reprezentanților Bisericii Ortodoxe în cuvântul de salut și chiar a uitat să-şi facă semnul Crucii la depunerea jurământului… dacă greşim, să fim iertați, Înalt Preasfințiile Voastre! Nu avem noi căderea să judecăm și să dăm sfaturi Înaltelor fețe Bisericești. În acest sens, suntem întru totul de acord cu marele filosof creștin și român Petre Țuțea, care răspunzând unor întrebări provocatoare la adresa fețelor bisericești a spus: „Eu când merg pe stradă și văd un preot beat, îmi scot pălăria și spun: Sărut mâna părinte”. Marele gânditor creștin, pe care tovarășii l-au ținut în pușcărie și l-au ostracizat civic după, a mai spus, probabil vizionar despre cum ați fost tratat de tovarășul președinte: „Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.”

Care ar fi fost cauza nerespectului Tovarășului Președinte față de unicul element unificator, Biserica Ortodoxă (nu mai luăm în discuție că tovarășul a decis să fie tovarăș numai cu unii, omițând Mitropolia Basarabiei din lista invitaților!). Ei, cauza, în opinia noastră, este acel papion neliniștit, care se strecura printre invitați, sub povara trădării lui Iuda, dar nu a unui Iuda înainte de a se spânzura, ci a unui Iuda care și-a pierdut speranța în iubirea lui Hristos, care l-ar fi iertat pentru trădare și nu l-a iertat pentru că și-a pierdut Speranța… De această dată lipsa de speranță a fost dictată de teama de a fi lipsit de papion, care, probabil, a fost cumpărat pe banii poporului român… Papionul contează din nou, dar nu sub aspect de preț al tipografiei Prag 3, ci sub aspect de curea de transmisie a mesajului: Moldova Mare! Și dacă Papionul s-ar fi limitat la o discuție ca între frați, doar pentru a-şi proteja sursa de finanțare, moralmente mai disgrațioasă decât sursele de capital a noilor parveniți moldovneni, ar fi treacă-meargă. Dar nu, Omulețul și-a gâdilat orgoliul și a adus în fața Tovarășului Președinte pe camaradul francez, urmaş a lui Gavroş, care în loc să se preocupe, sub imperiul zicerilor lui Dughin, de destinul sărmanei Franțe, ne învață pe noi despre Moldova Nouă! Eu, ca urmaş ai răzeşilor din Chiperceni, când am auzit despre Moldova Nouă, am încercat să aflu unde e localitatea în cauză. Și am găsit-o… la Dunare, ca și port, dar și ca cea mai mare rezervă de cupru din Europa, pe care, de data aceasta, „tovărășeii” de peste Prut, Videanu și compania, au nenorocit-o, pentru că nu s-au regăsit în volumul comisoanelor… Fostul Președinte Băsescu, actualul cetățean moldovean, ştie, însă nu poate vorbi, deoarece secretul de stat și interesul… politic de moment îl fac mut!

Moldova Nouă însă, în accepțiunea unui francez, însemnează sau Noua Republică, ca model și ca regim politic, știut fiind faptul că francezii votează o republică semiprezidențială în care președintele are puteri sporite sau, ce este mai grav, o Moldova Mare, care ar însemna dezmembrarea României. Dacă „pacientul francez” ne dorește și nouă să atribuim puteri sporite Tovarășului Președinte în raport cu încă Domnul Președinte al Parlamentului, cred că se înşeală amarnic, pentru că în privința dezmembrării României gafează grav.

Într-adevăr, Președintele Parlamentului are o meteahnă mare conform lui Dodon: s-a şcolit la Cluj, la cea mai importantă Universitate din România „Babes-Bolyai” și în materie de drept constituțional, îi place sau nu, Adrian Candu este urmașul lui Tudor Drăgan. Tocmai aici, în această confruntare între tendințele de semiprezidențialism francez, venit la noi prin intermediul papionului, valoarea căruia urmează a fi stabilită și rambursată „idioților utili” din România, și parlamentarismul Republicii Moldova, apărat de urmaşul școlii clujene de drept constituțional, stă cheia rezolvării situațiunii politice viitoare din R. Moldova. Și dacă domnul Președinte Candu, dorește să rămână Domnul Președinte al Parlamentului, nu are decât să-și asume rolul de garant al parlamentarismului statului nostru în contra tendinţelor dizolvante ale propagandei imperialiste. Se va ridica sau nu la înălțimea profesorilor săi, va avea puterea sufletească să se opună curentelor vremii? Este unicul demnitar care poate contrabalansa ascensiunea autoritarismului imperial prin regimul semiprezidențial în R. Moldova, dacă vrea, pentru că știm că poate!!!

Mai remarcăm absența „părinților fondatori” ai statului R. Moldova de la înscăunarea Tovarășului Președinte, absența care pote fi pusă pe seama recunoașterii de către premărgătorii Preşedinți a erorii de a promova false elite. Plânsul lui Timofti pentru imposibilitatea lui Voronin de a-și vizita mormântul părinților în Transnistira este o asumare tardivă a responsabilității pentru situația în care am ajuns…

Nu cred că soarta tragică a Neamului ar putea afecta dorința de mărire a unor indivizi fără scrupule…

Repet, cheia deblocarii crizei sistemice ce se întrezărește stă în modelul de coabitare a Președinției cu Parlamentul. Știm că, în funcţionarea sistemului politic, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma delimitării unor autorităţi publice independente (una faţă de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a colaborării dintre puteri dublat de controlul reciproc. În faţa tendinţelor de autonomizare şi autoritarism ale unei puteri s-a contrapus practica colaborării şi echilibrului puterilor. Vom urmări cu mult interes evoluția ostilităților, sperând ca fiecare dintre puterile statului să-și îndeplinească atribuțiunile în conformitate cu interesele naționale ale R. Moldova!

Iar Interesul Național este unul. Cine nu ține seama de el, va da socoteală la judecata Neamului nostru, judecata care va fi aspră, pentru că judecători vor fi Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare.

Și Marele Domnitor nu a stat deoparte nici acum, la sfârșit de an. Când a văzut neputința noastră, S-a ridicat din nou în apărarea moștenirii lăsate urmașilor, urmașilor săi, și a trimis aliatul său, Ceața, ca și semn pentru cei ce au urechi să audă și ochi să vadă… O ceață densă s-a lăsat peste Chișinău în 23 decembrie, astfel încât avionul de la Moscova nu a putut ateriza la noi! Semn trimis nouă tuturor, dar în primul rând celui care a urcat pe tron. Semn de avertisment să nu fim tributari unei nimicnicii sufletești de moment și să proclamăm sus și tare, urmând sfatul Marelui Nostru Domnitor către fiul său: „Nu închinăm Țara rușilor… mai puțină pagubă vom avea”.

La Mulți Ani fericiți pentru toți urmașii, urmașilor Marelui Voievod!